Blonda la Vienna


De mica mi-am dorit sa fiu blonda sau de fapt chiar am fost blonda cand eram foarte mica, dar apoi parul meu s-a innegrit asa cum se innegreste uneori si sufletul oamenilor plecati in lume. Nu mai stiu de ce mi-am dorit sa fiu blonda: fie sa seman cu unica mea papusa – Ana Arabella cea mai blonda papusa din lume – fie sa fiu asemenea zanelor din povestile pe care mi le citeam singurica de la patru ani. Bunicii mei crescusera atatia copii, incat obosisera sa mai spuna iar si iar aceleasi povesti. Ne-au invatat rapid literele sa ni le putem citi singuri.
Amintirile de la 4 ani nu stiu daca ar trebui sa existe, totusi eu am retinut momentul in care tata m-a luat de mana si m-a dus prima oara la biblioteca. Stiu sentimentul de mandrie pe care il avea tata, laudandu-ma bibliotecarelor uimite ca pot citi la varsta aceea, dar mai stiu si uimirea mea vazand multimea imensa de carti asezate cuminti, randuri, randuri in biblioteca. Acasa aveam doar cateva carti cu povesti – carti iubite, citite si recitite de atat de multe ori incat le stiam pe de rost. Biblioteca parea imensa. La inceput mergeam cu tata, la un moment dat m-a lasat sa imi aleg singura povestile, in alta zi am putut sa merg singura sa mi le iau. Bibliotecarele ma iubeau iar eu iubeam biblioteca – am invatat sa caut cartile dupa o litera mare asezata pe fiecare rand in parte. Apoi am descoperit ca sala de lectura avea si mai multe carti si chiar povesti pe care le puteam asculta la niste casti mari imense. Imi faceau urme pe fata, peste urechi – dar veneam fermecata acasa. Treptat biblioteca mi se parea din ce in ce mai mica si gaseam din ce in ce mai greu cartile dorite. Oare crescusem eu sau o micsorase vreo vrajitoare rea fugita dintr-o poveste?
Povestea mea a ramas sa imi doresc mereu sa fiu blonda. La 20 de ani mi-am luat inima in dinti si am rugat o prietena sa ma transforme in papusa cu bucle de aur. Toate fetele mi-au spus ca mi-am stricat parul, toti baietii nu stiu de ce imi taiau calea. Am tremurat cand m-am dus inapoi acasa la mama, dar poate ca si ea credea in povesti si in zane de nu m-a certat, ba dimpotriva mi-a tinut partea in fata lumii intregi.
De atunci, din cand in cand, imi doresc sa fac parte din cate o poveste. Acum, de exemplu, am coborat din lift cu unul din colegii mei. Nu ii cunosteam prietena, de fapt nu o cunosc nici acum. Am vazut doar ceva blond o fractiune de secunda, dar mi s-a parut atat de frumoasa, exact ca zanele din povestile mele de odinioara. O fi stiind el de ce a ales-o…
Cum sa ii multumesc colegului meu … hai sa ii trimit un „Danke schon” invelit intr-o poveste din copilarie: Bucle de aur
Iar voua va daruiesc o poveste cu un zambet si o urare: o zi buna!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s